The old man gathered every matchstick he could find. At first they took him for one of those model builders of castles and ships. But no one ever saw him create anything, not a single piece, and so, in time, they began to see him as a madman.
The small, burnt sticks give a beautiful sense of what our life is and what our death is. Some lose their heads easily, others keep their full ashen heads and charred bodies. When joined with patience and calm, they form palisades, bridges, rafts between the realm of the living and the realm of the dead. They resemble poems written to last a miraculous instant and a forever tinged with sorrow. One must understand them.
In December, when the days fade earlier, just before Christmas, they found the old man dead at home. He lay stretched on the floor, inside a gigantic cage made of thousands and thousands of those enchanting fragments of burnt wood. It was a poor mausoleum.
Whether it sheltered him or held him captive, no one has ever managed to understand from what, or why.
One of Herberto Helder’s most celebrated poems begins: “Amo devagar os amigos que são tristes com cinco dedos de cada lado” / “I love slowly the friends who are sad, with five fingers on each side” (“Aos Amigos,” Poemacto, 1961). Nothing gives itself to us—or gives us so deeply to others—as our hands do. The touch of hands trains our feelings, soothes the wretched, supports the powerless, opens places of refuge and hope to strangers and wanderers, draws in both the different and the familiar, seals pacts, builds bridges, and writes the essential words that the future will allow to take root.
On their skin, in the varied form of the fingers (as though the blessed difference of size and function made them inseparable creators of life), in the beauty of the nails, in the small blue threads of blood running to the tiniest venules and arterioles, in the lines where their phalanges bend and the full shell of their bones closes—there lies a science of fire.
By this science of fire I mean the gift we all possess (and so often refuse): the gift of loving, even in shadow, even in silence, on the humble scale of those who bring forth not injury but a poem, not hatred but friendship, not a hostile fist but an open and willing hand.
Herberto ends his poem with prophetic lines: “– Temos um talento doloroso e obscuro. / Construímos um lugar de silêncio. / De paixão.” / “– We have a painful and obscure talent. / We build a place of silence. / Of passion.” The world of men will only be saved when they understand what their hands are for—when they love the sad ones who keep them open, with five fingers on each side.
Suddenly I grasp the bestiality of humankind as I never had in nearly half a century of life. What is desecrated is the commonplace, the place of others, one’s own place. Each person becomes a latent enemy, a possible hatred, a quarrel, an insult, an act of aggression, a predatory gesture. I see how easily someone is wounded—without cause, without reason, without any concern for what each act is or signifies: a driver abandons his car to raise a violent arm against the one behind him; a ten-year-old hurls a death threat in class, at a fellow pupil or at the teacher; a patient dies on a hospital stretcher before the very eyes of the doctor meant to heal him; a president slanders and divides his people, scorning the oath sworn upon the Bible; a once-decimated nation commits mass murder, justifying force with the cowardly, hypocritical justice it claims to inherit. And suddenly I realize that the clear sun spilling across the windowsill and the blank page of my notebook is impure, unbearable.
I turn to Johann Sebastian Bach as a leper to his refuge. I turn to childhood, to the memory of good friends, of the idyllic walks to primary school, of the ancestral scent of herbs along the streams. I turn to the rigor of colors, the unequivocal weight of words, the care of nails, the truth in the eyes. Then, there was an immeasurable sense of hope. I learned to respect, to give thanks, to be gentle, to cultivate humor, to cherish the rare, beautiful objects given to me, to read books with delicate care, to press my spirit into the considered phrases I was asked to set down—one after another—in school compositions and in dialogue of subtlety. I turn to silence to remember all of this, to listen to the guitar suites, to step away from the noisy patina the days secrete.
The other day a student asked how I find inspiration. For an instant a banality hovered on my lips, a cliché, a ready-made reply. We were in a long room lined with state-of-the-art computers, breathing the air steeped in cables and devices. We were speaking of António Vieira, and of the courage to preach on the edge of the abyss. «I don’t know», «I never knew». That is the certainty. Inspiration—like opening one’s chest to the clean October air, brushing against dew, against the bright green of fennel and lemon verbena—I cannot explain it. Unless, perhaps, as a vast nostalgia, a melancholy urge to reinvent the days backwards, as when the pencil snapped along the nervous line and I thought «this is not the way». Suddenly humanity crumbles on the page, swollen with stupidity and perverse pride. And it is necessary that someone say «this is not the way».
Sophia de Mello Breyner Andresen photographed by Eduardo Gageiro
.
In one of the poems of No Tempo Dividido, Sophia de Mello Breyner Andresen writes, in the manner of an inscription: “Que no largo mar azul se perca o vento / E nossa seja a nossa própria imagem” — “That in the wide blue sea the wind be lost / And ours be our own image.”
The pelagic world was for the poet, as is commonly known, a demiurgic, almost religious space, from which emerged her creative force, her fascination with ancient time (which was equally her fascination with the inscrutable future), but also her most personal delight in the peoples who, having sailed those seas of a remote past (the Greeks, in particular), bequeathed to us their art, their beauty, their nude, and within them (as in Heidegger’s ontology) our destiny.
Sophia’s poems are, without exception, exercises in incomparable lapidary art. We read them today under the relative oblivion to which every work is consigned after the death of its author. Yet for this very reason we rediscover them as more vehement, more marvellously sculpted, more true. We read them as an extension of ourselves, as though seated on a garden bench among the twisted trunks of giant trees (like these metrosideros in Foz do Douro), the wide blue sea before us seemed more real, and our own spirit wandered amid those waves and the scent of the sea breeze, while between the seated body and the wandering spirit there existed something unnameable. Something like our own image, doubly beheld in the mirror.
João Ricardo Lopes în biroul său: fotografiat de Catarina Lopes (2025)
.
În decembrie 2024, un grup de poeți din peste douăzeci de țări europene și din câteva țări asiatice s-a reunit la București și a convenit asupra a ceva de neimaginat: crearea unei rețele informale de traducere, în afara institutelor naționale, a centrelor de difuzare, a mijloacelor de comunicare în masă, a revistelor și a marilor edituri. Scopul: a îndrepta atenția către acele unghere populate de autori marginali, puțin cunoscuți, excluși de forțele centrifuge ale curentului dominant, autori aflați în așteptarea unei șanse care, cel mai probabil, le va fi refuzată — dar care merită totuși acea privire străină ce adesea consfințește o operă, prin contrast cu nepăsarea cititorilor din limba lor maternă.
Poezia portugheză ne-a obișnuit de mult cu prezența unor nume mari, aflate sub tutela unor genii de talia lui Luís de Camões, Fernando Pessoa sau Sophia de Mello Breyner Andresen. În România, aceste nume sunt citite și studiate cu o anumită regularitate (în special Pessoa), alături de romancieri contemporani sau deja canonizați de tradiție: Eça de Queirós, Saramago, Agustina Bessa-Luís.
João Ricardo Lopes, colegul meu de Cultură Portugheză la Facultatea de Litere a Universității din Porto, pe vremea când am fost student Erasmus (în 1998), mi-a fost întotdeauna foarte drag. Azi profesor, ieri student, poet cu resurse literare inepuizabile, numără până în prezent șapte volume de poezie și două culegeri de proză (narațiuni scurte sub formă de povestiri și cronici).
Trăsături distinctive ale scrisului său: reconstrucția delicată a lumii în cuvinte atent cântărite, pline de vitalitate, lirism și ironie; plăcerea de a submina conceptele, pentru a chestiona paradigmele și valorile morale dominante; preferința pentru texte scurte și incisive, cu aluzii și subînțelesuri pe care cititorul este invitat să le descifreze; inserarea literaturii în alte arte, cu frecvente evocări de lucrări picturale, fotografice, cinematografice, muzicale sau sculpturale; o imprevizibilitate constantă în desfășurarea temelor, fie în incipit (mereu atent lucrat, chiar și atunci când pare lipsit de griji), fie în final (adesea abrupt, neașteptat, sarcastic, profund meditativ).
Cititorul român va recunoaște în această scriitură asemănări cu poetica lui Mihai Eminescu, Marin Sorescu sau Nicolae Diaconu, de exemplu.
•
ETICĂ
deschizi ferestrele sau ușa
și nu doar lumina pătrunde, ci și ciripitul păsărilor,
mirosul ploii, umezeala ierburilor.
e doar o zi obișnuită, o zi ca oricare alta,
ai dormit prost, e un obiect căzut
pe care îl pui la locul său
de aceea, ceva în tine e ancestral și puternic,
ieșit la iveală,
ca și cum ai fi atins adevărul
cu simplitatea unui proverb
Din volumul Em Nome da Luz (2022)
.
ÉTICA
abres as janelas ou a porta
e não é a luz só que entra, mas o trissar dos pássaros,
o cheiro da chuva, o húmido das ervas.
é um dia comum apenas, um dia como os outros,
dormiste mal, há um objeto caído
que devolves ao seu lugar
por isso, qualquer coisa em ti é ancestral e poderosa,
posta a nu,
como se tivesses atingido a verdade,
ou a fundura de um provérbio
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
TOT CE ÎȚI TREBUIE SUNT DIMINEȚILE TRISTE
tot ce îți trebuie e o dimineață ca asta,
un pick-up vechi,
cutia cu discurile lui Jacques Brel, Léo Ferré,
Georges Brassens, Édith Piaf.
tot ce îți trebuie e să deschizi ferestrele
și să lași perdelele să fluture,
să treci din cameră în cameră prin casa goală
(în curând va veni soarele),
o aprindere în memorie,
să ai din nou optsprezece ani
(nu lăsa pe nimeni să-ți fure cei optsprezece ani),
să rămâi acolo mult timp
– în ceață, în uimire,
în fulgerarea diamantină care îți dă siguranța
că tot ce îți trebuie e un poem
și dimineți triste
Din volumul Em Nome da Luz (2022)
.
TUDO O QUE PRECISAS É DE MANHÃS TRISTES
tudo o que precisas é de uma manhã destas,
de um velho gira-discos,
do cartucho com os vinis de Jacques Brel, Léo Ferré,
Georges Brassens, Édith Piaf.
tudo o que precisas é de abrir as vidraças
e deixar que as cortinas esvoacem,
de ir de quarto em quarto pela casa vazia
(em breve o sol virá),
de um acendimento na memória,
de ter outra vez dezoito anos
(não deixes que te roubem os dezoito anos),
de permanecer aí muito tempo
– no nevoeiro, no alumbramento,
no fulgor adiamantino que te assegura
aquilo de que precisas é de um poema
e de manhãs tristes
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
POETICĂ
cel mai mult îmi place
această lumină
dobândită,
așchiile albe ale vocii
printre hârtii,
furia vântului
printre rufele întinse,
memoria care înșiră
sâmbetele de demult
când frecam podeaua casei
cu săpun
și eram slujitori umili
ai unei cauze mai mari
și ne simțeam liniștiți
și curați înlăuntrul nostru
Din volumul Eutrapelia (2021)
.
POÉTICA
aquilo de que mais gosto
é desta luz
conquistada,
das brancas esquírolas da voz
entre os papéis,
da fúria do vento
pelo meio dos estendais,
da memória encordoando
os antigos sábados
em que esfregávamos o soalho da casa
com sabão
e éramos servos humildes
de uma causa maior
e nos sentíamos tranquilos
e asseados
De Eutrapelia (2021)
.
•
CREION HEMOSTATIC
mă văd bărbierindu-mi fața,
pielea primește mâna și-i oferă un loc în care să se miște.
ca marea, lama atinge toate părțile, dar niciodată prea mult,
apa spală pensula, prosopul șterge săpunul, oglinda corectează
și retușează
toate acestea, voi le știți
e ca și cum te-ai gândi la dasein-ul lui Heidegger fără să te gândești la Heidegger,
ca și cum ai privi fără să vezi ochii,
ca și cum ai strânge sângele într-un burduf fără să simți inima
voi știți
un bărbat se rade și nu înțelege nimic,
lucrurile se întâmplă și, întâmplate, bolborosesc în scurgere,
timpul se naște și merge spre îngropare
la sfârșit doar o mică incizie doare, ca și cum ar fi atinsă de boabe de sare.
când apăs creionul hemostatic pe rană,
degetele alunecă pe bărbie
și o piatră aproape moale răspunde:
fiule, sunt aici
(Poem inedit)
.
LÁPIS HEMOSTÁTICO
vejo-me a escanhoar o rosto,
a pele recebe a mão e oferece-lhe um lugar para movimentar-se.
como o mar a navalha toca todas as partes, mas não demais,
a água lava o pincel, a toalha limpa o sabão, o espelho corrige
e retoca
tudo isso, vós sabeis
é como pensar no dasein de Heidegger e não pensar em Heidegger,
é como olhar e não ver os olhos,
é como cingir o sangue num odre e não sentir o coração
vós sabeis
um homem barbeia-se e não percebe nada,
coisas acontecem e acontecidas gorgolejam no ralo,
o tempo nasce e vai a enterrar
no fim só uma pequena incisão dói como exposta a grãos de sal.
ao apertar o lápis hemostático contra a ferida
os dedos deslizam sobre o queixo
e é uma pedra quase macia quem responde
filho, estou aqui
(Poema inédito)
.
•
ALLEGRO
Ogni mattina il mio stelo vorrebbe levarsi nel vento soffiato ebrietudine di vita…
Alda Merini
.
de aici privesc zbuciumul măcălendrilor prin ramurile
lămâiului,
aud murmurul, ciripitul,
fluieratul turturelelor, rândunelelor, vrăbiilor,
fără să pot distinge în aer
începutul sau sfârșitul disputei lor
în mai diminețile
mă fac să mă cufund în pământ,
în abundența mirosurilor și formelor,
în prospețimea ierburilor,
în căldura garoafelor și a trandafirilor
mă înfior gândindu-mă că exist
și că respir
și că ascult timpul
departe, ca o umbră albastră a unui nume,
linia munților se clatină, tot mai estompată,
până când se pierde treptat
în interiorul propriei lumini
sau în penumbră
Din volumul Eutrapelia (2021)
.
ALLEGRO
Ogni mattina il mio stelo vorrebbe levarsi nel vento soffiato ebrietudine di vita…
Alda Merini
.
daqui observo o afã dos piscos nas ramagens
do limoeiro,
oiço o arrulhar, o trissar,
o assobiar das rolas, das andorinhas, dos pardais,
sem distinguir no espaço
o começo ou o fim da sua disputa
em maio as manhãs
fazem-me mergulhar na terra,
na profusão dos cheiros e das formas,
no frescor das ervas,
na quentura das cravinas e das rosas
arrepio-me de pensar que existo
e respiro
e escuto o tempo
ao longe, como a sombra azul de um nume,
a linha das montanhas oscila, cada vez mais difusa,
até perder-se aos poucos
no interior da própria luz
ou na penumbra
De Eutrapelia (2021)
.
•
CIREȘE
din acest fruct se extrage o amintire
de foc și de frig,
de cuvinte languide și suspine dolente
prin toată casa
bunica mea maternă alegea
cele mai rubinii și le mâncam cu mămăligă,
spunea că sângele cireșelor vindecă durerea bătrânilor
și inoculează tinerilor tristețea,
fiindcă pulpa lor e nesigură
când vine vorba de socotelile iubirii
n-am știut niciodată să iubesc cireșele.
sunt ca superstițiile
pentru care nu există descântec
văd păsările năvălind în pomi
și luându-le grăbite în zbor.
o fi ceva de suflete,
nu le invidiez bucuria
sângele ce le pătează ciocul
mi se pare un semn rău:
știu – nu știu cum, dar știu –
că în curând vor muri
(Poem Inedit)
.
CEREJAS
desse fruto extrai-se uma memória
de fogo e de frio,
de palavras lânguidas e dolentes suspiros
através da casa
a minha avó materna escolhia
as mais rubicundas e comi-as com broa,
dizia o sangue das cerejas cura a dor dos velhos
e inocula nos jovens a tristeza,
porque a sua carne é incerta
às contas do amor
eu nunca soube gostar das cerejas.
é como as superstições para as quais
não existe esconjuro
vejo os pássaros a assaltar as árvores
e a levá-las à pressa no ar.
será uma coisa de almas,
não lhes invejo o gáudio
o sangue que lhes tinge o bico
parece-me mau presságio:
sei – não sei como, mas sei –
que em breve morrerão
(Poema inédito)
.
•
SOARELE GUTUIULUI, VÍCTOR ERICE (1992)
Antonio López García căuta lumina exactă
cu care se limpezește privirea.
munca pictorului e asta,
să ajungă fără ocolișuri la plinătatea fructului,
să o atingă în plin,
ca o lamă în miezul cărnii
Din volumul Eutrapelia (2021)
.
O SOL DO MARMELO, VÍCTOR ERICE (1992)
Antonio López García procurava a luz exata
com que se apura o olhar.
o trabalho do pintor é esse,
atingir sem rodeios a plenitude do fruto,
atingi-lo em cheio,
como uma lâmina sobre o miolo da carne
De Eutrapelia (2021)
.
•
AUGUST
su frágil armazón de inseguros instantes
José Luis García Martín
.
ar trebui să-ți vorbesc despre sidef,
despre cum toate trupurile irizate sunt frumoase,
fără să uit chitina cărăbușului
sau pata de combustibil
ar trebui să-ți spun cât de mult mă intriga
formele interioare ale cuarțului,
ale sării, ale bilelor de sticlă
sau acest verde-albastru al mării
care mă rănește ca o crisocolă între degete,
acest albastru în care ochii adorm
și, nesiguri, îngheață în tăcere
acest punct exact
în care infinitezimalul și infinitul segregă clipa
și se solidifică în sticlă
Din volumul Eutrapelia (2021)
.
AGOSTO
su frágil armazón de inseguros instantes
José Luis García Martín
.
deveria falar-te do nácar,
de como são belos todos os corpos iridescentes,
sem esquecer a quitina do escaravelho,
ou a mancha de combustível
deveria contar-te o quanto me intrigam
as formas interiores do quartzo,
do sal, dos berlindes
ou este verde azul do mar
ferindo-me como crisocola entre os dedos,
este azul onde os olhos adormecem
e indecisos gelam em silêncio
este ponto exato
em que o ínfimo e o infinito segregam o instante
e em vidro solidificam
De Eutrapelia (2021)
.
•
PETRICOR
o lună întreagă soarele a pârjolit
pământul
și încă o lună, și încă una.
pietrele se spărgeau ziua
și noaptea beau
roua – bieți
stropi uscați de ființă.
în a patra lună
norii au adus pânza lor de tifon,
păsările țopăiau nebune,
mirosul pământului ud – o imensă
supă minerală –
invada casele, paturile,
ochii uscați.
în tăcere au fiert lacrimile,
pământul găsise în sfârșit
o cale de a se ierta
Din volumul Em Nome da Luz (2022)
.
PETRICOR
um mês inteiro o sol massacrou
a terra
e outro mês e outro.
as pedras quebravam durante o dia
e à noite bebiam
o orvalho – pobres
criaturas esturricadas.
no quarto mês
as nuvens trouxeram a sua gaze,
os pássaros pulavam como doidos,
o cheiro da terra molhada – imensa
sopa mineral –
invadiu as casas, as camas,
os olhos ressequidos.
em silêncio borbulharam lágrimas,
a terra descobrira por fim
um modo de se perdoar
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
LA CINCIZECI
la cincizeci nu mai confunzi valoarea unui poem,
sau iubirea unei femei.
la cincizeci, în lucrurile pe care le facem
domnește lumina fixă a unei lămpi
impunem reguli:
să ascultăm în mașină Mingus, Davis, Coltrane,
să citim doar de la Borges în sus,
să mergem,
să alegem bine dușmanii, să uităm mediocrii,
să ascultăm stomatologul, să promitem familiei,
să hrănim speranța
la cincizeci lumina nu ascunde, nu dezvăluie,
este doar un loc în care mergi
când niciun alt loc nu te mai poate primi –
locuim în ore, căci și timpul
e un loc în care ne lăsăm trupul
la cincizeci ajunge uneori un singur vers.
aproape întotdeauna el este cel care ne salvează
Din volumul Em Nome da Luz (2022)
.
AOS CINQUENTA
aos cinquenta já não se confunde a qualidade de um poema,
ou o amor de uma mulher.
aos cinquenta impera nas coisas que fazemos
a luz fixa de uma lâmpada
impomos regras:
ouvir no carro Mingus, Davis, Coltrane,
ler somente de Borges para cima,
ir,
escolher bem os inimigos, esquecer os medíocres,
ouvir o dentista, prometer à família,
acalentar a esperança
aos cinquenta a luz não tapa nem destapa,
é somente um lugar aonde se vai
quando nenhum sítio é capaz
– moramos nas horas, porque também o tempo
é um lugar onde deixamos o corpo
aos cinquenta um só verso às vezes basta.
quase sempre é ele que nos salva
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
MĂSLINUL DIN LANZAROTE
în lucrurile vechi
există certitudinea adâncă că viața
nu dă greș
în legământul ei cu moartea
mă gândesc la măslinul din Lanzarote,
la cel pe care Saramago a cerut să-l aducă,
și care, într-o zi,
printre lavă neagră și pulbere pozolanică,
va purta pielea unei țestoase de-un veac
și mlădițe încolăcindu-i trunchiul,
acum tânăr
și trufaș
Din volumul Em Nome da Luz (2022)
.
A OLIVEIRA DE LANZAROTE
existe nas coisas velhas
a certeza inexorável de que a vida
não falha
no seu pacto com a morte
penso na oliveira de Lanzarote,
na que Saramago mandou trazer
e que também um dia,
entre lava negra e pozolana,
terá uma pele de tartaruga centenária
e vergônteas torcendo-lhe o tronco,
agora jovem
e arrogante
De Eutrapelia (2021)
.
•
ZGOMOT
Because I do not hope to turn again
T. S. Eliot
.
tot ce-am spus, n-am spus.
lumini negricioase hrănind ochii
ca și cum prea devreme ar fi deja prea târziu.
un geam înclină peste noi
pleoapa-i aspră și tăcută.
să fi meritat. totul
Din volumul Reflexões à Boca de Cena / Onstage Reflections (2011)
.
RUÍDO
Because I do not hope to turn again
T. S. Eliot
.
tudo o que disse não disse.
luzes negrentas cevando os olhos
como se cedo fosse já tão tarde.
uma janela declina sobre nós
a pálpebra rude e silenciosa.
que tenha valido a pena. tudo
De Reflexões à Boca de Cena / Onstage Reflections (2011)
.
•
CITIT PE PIETRELE VECHIULUI CIMITIR
I am afoot with my vision
Walt Whitman
.
le citesc numele, amintirea, piatra spălată,
vagi sinopsisuri gravate pe dos,
mușchi verde intens între datele cronologice.
o mare tăcere ne mătură mâinile — pare
o minciună — o mare tăcere fără explicație,
o mare tăcere de păsări și var.
ies și scutur umerii, mă opresc în fapte
banale, un pahar de țuică, același cântec
roade al crâșmei, umflarea acordeonului până
la tremurul înalt al ulmilor.
le citesc fostele chipuri de oameni, forma
exactă a ruinei, ani scriși pe dos.
și atunci da, dorul apasă, strivește —
mușchi verde intens, am zis, ce ne mănâncă numele,
că viața e asta. o viață zgârcită
Din volumul Reflexões à Boca de Cena / Onstage Reflections (2011)
.
LIDO NAS PEDRAS DO VELHO CEMITÉRIO
I am afoot with my vision
Walt Whitman
.
leio-lhes o nome, a memória, a laje lavada,
vagas sinopses grafadas de trás para a frente,
musgo verdíssimo no meio da cronologia.
um grande silêncio varre-nos as mãos — parece
mentira — um grande silêncio de coisa sem
explicação, um grande silêncio de pássaros e cal.
saio e sacudo os ombros, detenho-me em factos
comuns, um copo de aguardente, o mesmo canto
carcomido da taberna, o inchar do acordeão até
ao alto tremeluzir dos ulmeiros.
leio-lhes o outrora semblante de gente, a forma
exacta da ruína, anos escritos de trás para a frente.
e então sim apertam as saudades, esmagam —
musgo verdíssimo, disse, comendo-nos o nome,
que a vida é isto. uma unhas-de-fome
De Reflexões à Boca de Cena / Onstage Reflections (2011)
.
•
CURRICULUM VITAE
a fost cel mai josnic
om pe care l-am cunoscut
a respins toate sfaturile
a băut peste măsură
a distrus orice urmă de lacrimi curate
n-a vrut niciodată să știe
de iubirea care se dă
sau se primește
aproape niciun prieten
n-a avut
ultimele lui cuvinte
au fost:
„nu poseda, nu ezita,
doar mergi”
Din volumul Dias Desiguais (2005)
.
CURRICULUM VITAE
foi o homem mais perverso
que conheci
ignorou todos os conselhos
bebeu de mais
arruinou lágrimas puras
nunca quis saber
do amor capaz de ser dado
ou recebido
quase nenhuns os amigos
que fez
as suas últimas palavras
foram:
«não possuas, não hesites
caminha apenas»
De Dias Desiguais (2005)
.
•
FOARTE SCURT
pe străzile acelea, tot mai adânc,
numai poezia ne spune cine suntem
Din volumul Dias Desiguais (2005)
.
BREVÍSSIMO
por essas ruas até mais para dentro
apenas a poesia nos diz quem somos
De Dias Desiguais (2005)
.
•
IMPROPTUS D. 899 / OPUS 90, SCHUBERT
încet, spațiul îmbrățișează frigul,
bătătura udă,
potecile pline de noroi,
fumul care se îngroașă peste câmpuri
în mâini, un creion ascuțit,
ritmul lui Schubert,
nașterea austeră a unui poem nou
el e cel care te încălzește – mereu a fost
Din volumul Em Nome da Luz (2022)
.
IMPROPTUS D. 899/ OPUS 90, SCHUBERT
lentamente o espaço acolhe o frio,
a eira molhada,
os caminhos repletos de lama,
o fumo engrossando nos campos
tens nas mãos um lápis afiado,
o ritmo de Schubert,
o parto rigoroso de um poema novo
é ele que te aquece – sempre foi
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
Notă biografică, selecție de poeme și traducere realizate de Ileana Ardeleanu.
João Ricardo Lopes op Lanzarote – gefotografeerd door Catarina Lopes (2018)
.
Binnen de Portugese literatuur, en in het bijzonder binnen de moderne Portugese poëzie, onderscheidt zich steeds duidelijker de eigenheid en originaliteit van João Ricardo Lopes, een schrijver geboren in 1977, wiens werk een groeiende belangstelling heeft gewekt in de vorm van studies, vertalingen en literaire onderscheidingen.
Afgestudeerd in Moderne Talen en Letterkunde aan de Universiteit van Porto en met een postgraduaat in Literatuurtheorie, bouwt deze dichter en romanschrijver zijn oeuvre op rond thematisch uiteenlopende invalshoeken. Soms maakt hij gebruik van humor en ironie als middelen om geschiedenis, mens en kunst te ontheiligen; andere keren hanteert hij een lyrische (bijna elegische) toon om het Grieks-Romeinse verleden, zijn landelijke jeugd of het onthechte leven van kluizenaars op te roepen.
In zijn subtiele parodie, in het spel van toespelingen en suggesties, in het citeren van klassieke en moderne auteurs, schuilt zowel een oprechte eerbied als een kritische afrekening met de holle en pompeuze retoriek waarmee literatoren vaak middelmatige namen en ideeën tooien. Voor de oplettende lezer is de beeldende kracht van zijn verzen en verhalen onmiskenbaar, evenals de relevantie van de beschouwingen die erin vervat liggen – een duidelijk bewijs van zijn betrokkenheid bij humanistische en ecologische kwesties.
Tot nu toe publiceerde hij zeven dichtbundels, een verhalenbundel en een bloemlezing van kronieken. Wij kozen ervoor een selectie van ongepubliceerde gedichten van de auteur te presenteren, losstaand werk, verspreid over de tijd, om zo de veelzijdigheid van zijn poëtische creatie beter te illustreren.
ik weet nooit wat ik ga zeggen.
ik ben pessimist sinds mijn geboorte.
de dingen duiken op, al geschreven
.
toen ik het huis van de schrijver bezocht
voelde ik dus helemaal niks
op welke bladzijde stond dat dan?
.
ik slaap nu zo
de lamp aan, de regen die brandt,
de bladeren met wijd open ogen in het donker
.
de lamp slikt het duister
met de olympische traagheid van een zwart gat
lieve voeten, wacht op je beurt!
.
het uur van de drukfouten, wild.
achter de schermen: de erwtentuinen, de molen, de vervloekte rivier
hoe schrijf je IK in Romeinse cijfers?
.
om twaalf uur de prachtige lange eenzaamheid van lege wegen.
de auto is een draaimolen
die herfst speelt met de zon
.
ik heb niet veel vrienden, dat is waar…
geen twee.
één
.
de middag rust op het kopje.
de koffie is mooi: drink hem langzaam.
het landschap is goed: neem gerust wat je wilt!
.
het wiegen van die heupen
doet me denken:
wat is een gedicht?
.
een deel van mij doet pijn
jouw borsten,
tepelhoven, tepels, angoratrui
.
wie mij streelt heeft geen gezicht.
zweeft tegenlicht in, koude handen, bergamotparfum
zo wil ik sterven
.
deze weg brengt me naar de nacht
jouw huis? hoe laat is het?
waarom vraag je dat?
.
in de zeef bleven alleen de kleinere vissen over.
de resten – mijn lievelingsgerecht
ik heb nooit honger gehad
.
fluweel:
een brandende lamp, een lucifer, een sigaret voor twee.
ik ken je naam nog niet
.
samenvatting van het leven tot nu toe:
waterpokken, bof, blaasjes, een goedaardige tumor,
puntjes
20.11.2012
.
MOSCOVO, ODESSA, BERLIM, COMPENHAGA, AMESTERDÃO, MADRID, AVULSOS, TU
um poema pequeno.
todos os grandes pisam em volta
cuidado com os tacões!
.
nunca sei o que vou dizer.
sou pessimista desde que nasci.
as coisas aparecem escritas
.
quando visitei a casa do escritor
senti rigorosamente nada
em que página foi isso?
.
durmo agora assim.
o candeeiro aceso, a chuva a arder,
as folhas com os olhos bem abertos no escuro
.
a lâmpada engolindo a treva
com o vagar olímpico de um buraco negro
queridos pés, esperai pela vossa vez!
.
a hora das gralhas, selvagem.
nos bastidores os ervilhais, o moinho, o rio amaldiçoado
como se escreve EU em numeração romana?
.
ao meio-dia a magnífica longa solidão das estradas vazias.
o carro é um carrossel
a brincar ao outono com o sol
.
não tenho muitos amigos, lá isso…
nem dois.
um
.
a tarde poisa na chávena.
o café é belo: bebe-o devagar.
a paisagem é boa: serve-te à vontade!
.
menear as ancas desse modo
faz-me pensar:
o que é um poema?
.
uma parte de mim dói-me
os teus seios,
auréolas, mamilos, camisola de angorá
.
quem me acaricia não tem rosto.
flutua a contraluz, mãos frias, perfume de bergamota
quero morrer assim
.
esta estrada conduz-me até à noite
a tua casa? que horas são?
porque mo perguntas?
.
no crivo sobraram os peixes menos graúdos.
os sobejos – o meu prato preferido
nunca passei fome
.
veludo:
uma lâmpada acesa, um fósforo, um cigarro para dois.
não sei ainda o teu nome
.
resumo da vida até agora:
varicela, parotidite, bexigas, um cancro benigno,
reticências
20.11.2012
.
•
FEBRUARI, HERMAN DE CONINCK
ik, die eigenlijk verdrietig zou moeten zijn, ben het niet.
ik drink de nevel als een oude bootsman
met zijn glas rum in de hand
moed verzamelen
doen we allemaal, vlak voor we een deur openen
en laten kijken
hier vanbinnen!
wat een vreemde plek
en toch helemaal van ons!
ik, die eigenlijk verdrietig zou moeten zijn, glimlach.
ik sta open voor elke vorm van klappen.
ik verstop me nergens achter
06.02.2014
.
FEVEREIRO, HERMAN DE CONINCK
eu que deveria estar triste não estou.
bebo o nevoeiro como um velho passavante
agarrado ao copo de rum
ganhar coragem
é o que todos fazemos, antes de abrirmos uma porta
e deixarmos que espreitem
cá dentro!
que lugar tão estranho
e tão nosso!
eu que deveria estar triste sorrio.
estou disponível para toda a espécie de pancadaria.
não me escondo atrás de nada
21.02.2014
.
•
.
SENTIMENTALITEITEN
wat een watje,
de lamp wil me vanavond
iets vertellen.
ik doe het licht uit.
dan begint de stilte te jammeren
tegen de muren van de kamer.
ik haat het als dat gebeurt
06.03.2015
.
LAMECHICES
lamechas,
o candeeiro quer contar-me esta noite
qualquer coisa.
desligo a luz.
então o silêncio choraminga
às paredes do quarto.
odeio quando faz isso
06.03.2015
.
WE HADDEN KUNNEN
rond het middaguur zijn de schaduwen voorbijvarende schepen.
van ver komen de woorden, zoals ook wij onszelf naderen
we hadden gelukkig kunnen zijn, jij en ik,
zoals klaver en brandnetel!
06.08.2015
.
PODÍAMOS
ao meio-dia as sombras são navios passantes.
de longe as palavras chegam, como nós chegamos a nós mesmos
podíamos ter sido felizes, tu e eu, podíamos,
como o trevo e a urtiga!
06.08.2015
.
•
ODYSSEE
(TERUGKEER VAN ODYSSEUS, DE DWAAS)
mijn oude, je had niet zo lang op mij moeten wachten.
van de zee bracht ik dit blind-zijn van zeewier mee
en prostaatkanker,
bracht de as mee die de nimfen en de sirenen
(en de zwarte spin van Ogygia)
in mij hees
ik reisde door zoveel bedden als er eilanden zijn in de Middellandse Zee
en jij noch ik hebben schuld of redding
Telemachos, nog zo’n kind en toch al zo sterk
verouderd is de boog die me de afgrond in slingert
langs kliffen van buizerds en spaarzame olijfbomen
beneden is het schuim dat mij doodt.
heb ik je gezegd dat ik wil sterven?
blijf dan maar weven, nutteloze koningin!
uit klippen is het leven opgebouwd,
twintig jaar branden knagen tot op het bot
en dan niets meer, alleen ziekte, alleen het kale eiland,
alleen de herinnering die vliegt en vliegt tot ze vergaat
of iemand er een epos van maakt,
en liegt, liegt, liegt
.
(PENELOPE TOT ODYSSEUS)
ik weet eigenlijk niet eens of ik van je hou:
misschien hou ik van je zoals van geitjes,
eerst zo onschuldig en dan niet meer.
misschien verlang ik naar je in datzelfde ergastulum
je daalt de heuvel af met je oude bel,
ik voel je naderen
(nu nederig, vroeger niet),
en ik streel je rug,
tel de dagen die nog resten
(mijn wraak,
deze vage flits van vrouw-zijn tot in mijn ingewanden),
om je toe te lachen
en je in de nek te steken
17.05.2017
.
ODISSEIA
(REGRESSO DE ULISSES, O TOLO)
minha velha, não esperasses tanto por mim.
trouxe do mar esta cegueira do sargaço
e o cancro da próstata,
trouxe as cinzas que as ninfas e as sereias
(e a aranha negra de Ogígia)
içaram em mim
viajei por quantas camas insulam o Mediterrâneo
e nem tu nem eu temos culpa ou salvação
Telémaco, tão criança é ele ainda e tão forte já
envelheceu o arco que me arremessa a pique
nestas escarpas de búteos e oliveiras escassas
lá em baixo é a espuma que me mata.
disse-te que quero morrer?
fica pois tecendo, rainha inútil!
é de escolhos que a vida se faz,
vinte anos de ardimento roem até ao osso
e depois mais nada, só a doença, só a ilha despida,
só a memória voando e voando até soçobrar
ou alguém fazer com ela uma epopeia,
e mentir, mentir, mentir
.
(DIRIGE-SE PENÉLOPE A ULISSES)
na verdade, nem sei se te amo:
talvez te ame como às cabrinhas,
tão inofensivas primeiro e depois não.
talvez te deseje no mesmo ergástulo
desces a encosta com o teu antigo chocalho,
sinto-te aproximar
(agora humilde, antes não),
e eu acaricio-te o dorso,
conto os dias que faltam
(a minha vingança,
este lampejo indefinido de mulher que sou até às entranhas),
para te sorrir
e apunhalar no cachaço
17.05.2017
.
•
WINTEROCHTEND
een schaaf om het hout af te schaven,
schuurpapier, vernis en verdunner,
de wapenstilstand – de winter bijvijlen
Bach over het huis, een gedicht:
bricolage van topklasse, het hart gezuiverd,
als herboren!
18.02.2018
.
MANHÃ DE INVERNO
uma plaina para descamar a madeira,
lixa, verniz e diluente,
o armistício, corrigir o inverno
Bach sobre a casa, um poema:
bricolage de primeira, o coração limpo,
como novo!
18.02.2018
.
•
DE GINKGO BILOBA’S VAN HIROSHIMA
voor Tsutomu Yamaguchi, maritiem ingenieur, de bekendste van de hibakusha
voor Akira Hasegawa, leraar, wiens lichaam en huis in de lucht verdwenen, als vlinderpoeder
.
na de verschrikking moest de stad worden gereinigd.
de keizerlijke ambtenaren kwamen in ploegen,
staken hun schoppen in de stoffige resten van steen,
veegden de modder van de ene naar de andere kant,
hoorden de wind janken in de as – het ergste van alles was
dit gefluit van de stilte, het piepen van ijzer in de glasloze raamsponningen,
in het puin van bruggen die kraakten als scharnieren,
in hoofden die trager stierven dan de rest van het lichaam
de ambtenaren van het rijk kwamen
en gingen in ploegen
soms namen ze ontroerd hun pet af,
bewaarden in kleine sarcofagen van cederhout
de skeletten die niet geheel door het grote vuur waren verteerd
het was nodig – het was nodig –
het denken opnieuw op de kaart te tekenen:
daar was de dierentuin, ginds de lagere school,
dat daar – die verbrande schaduw op de stoep – een vrouw
met haar kind in de armen
soms viel men op de knieën op precies die plek
waar een kus, een afscheid,
of een ongeschonden ritueel zich had verscholen
nooit leken woorden zo schaars tussen het puin,
zo bitter,
zo waanzinnig
maandenlang herhaalde zich het afbreken, het vergeten,
het doorgaan – het ergste van alles was
de pit van de dood,
hoe zij de keel opensperde
en bleef
Ichiro Kawamoto, aan wie Philip Levine
een indrukwekkend gedicht wijdde, zei dat er in het voorjaar van ’46
een wonder gebeurde:
ergens in maart ontsnapte wat groen
aan het helse landschap
– we keken en zagen knoppen groeien aan de verbrijzelde takken
van de ginkgo biloba’s,
kleine uitlopers vol sap kwamen weer tot leven
en dat – dachten de ambtenaren van de keizer –,
dat – denken wij – dat betekende iets
21.03.2024
.
AS GINGKO BILOBAS DE HIROSHIMA
Para Tsutomu Yamaguchi, engenheiro naval, o mais célebre dos hibakusha
Para Akira Hasegawa, professor, cujos corpo e casa desapareceram pelo ar, como pó de borboletas
.
depois do terror foi preciso limpar a cidade.
os funcionários imperiais vinham em turnos,
metiam as pás nos restos polvorentos da pedra,
varriam a lama de um lado para o outro,
ouviam o vento ganir nas cinzas – o pior de tudo era
este assobio do silêncio, esse guinchar do ferro nas aérolas sem vidro,
nos escombros das pontes que dançavam como dobradiças,
nas cabeças que morriam mais devagar do que os outros órgãos
os funcionários do império iam
e vinham em turnos
às vezes retiravam e apertavam o barrete cheios de comoção,
guardavam em pequenos sarcófagos de cedro
os esqueletos não inteiramente consumidos pelo grande lume
foi preciso – foi preciso – reaprender
o mapa do pensamento:
ali era o zoológico, acolá a escola primária,
aquilo – aquela sombra calcinada no pavimento – uma mulher
com o filho ao colo
às vezes caía-se de joelhos no lugar exato
que havia sido o esconderijo puramente intacto de um rito,
de um beijo, de uma despedida
nunca as palavras se pareceram tão poucas no entulho,
nem tão amargas,
nem tão dementadas
meses a fio repetiu-se o desmantelar, o esquecer,
o prosseguir – o pior de tudo era
o caroço da morte,
o modo como escancarava ela a garganta
e permanecia
Ichiro Kawamoto, a quem Philip Levine dedicou
um poema portentoso, afirmava que na primavera de 46 aconteceu
um milagre:
aí por meados de março, algum verde soltou a língua
na paisagem infernal
– olhávamos e víamos brotos sair dos ramos espedaçados
das gingko bilobas,
renasciam pequenas pontas impregnadas de seiva
e isto – pensavam os funcionários do imperador –,
isto – pensamos nós – isto queria dizer alguma coisa
21.03.2024
.
•
VAN HET LICHT
het was ongetwijfeld op een ochtend als deze
geboren uit de mildheid van het licht
zonder listen,
zonder gewichtigheid,
zonder slinkse nagels in de schaduw,
dat Vilhelm Hammershøi schilderde
wat ook Vermeer in zijn portretten zag
of wat Fra Filippo Lippi raakte
in het gezicht van Lucrezia Buti
wij raken de dingen niet aan,
wij worden eerder geraakt door de lichte en rustige beweging
die tussen hen en ons
de tangentiële diepte van de geest is
of, anders gezegd,
onze blik die zich met de lens van het gedicht verzoent
08.06.2024
.
DA LUZ
foi indubitavelmente numa manhã assim
nascida da indulgência da luz
sem vafrícia,
sem balofice,
sem unhas iníquas na sombra,
que Vilhelm Hammershøi pintou
o que também nos seus retratos viu Vermeer
ou o que no rosto de Lucrezia Buti atingiu Fra Filippo Lippi
não tocamos as coisas,
somos antes tocados pelo movimento leve e sereno
que entre elas e nós
é a profundidade tangencial do espírito
ou, dito de outro modo,
é o nosso olhar reconciliado com a lente do poema
08.06.2024
.
•
KLEIN EERBETOON AAN DE CITROENEN
voor Céu
.
ik weeg ze in mijn hand, streel hun gerimpelde schil,
het mosgroene stof dat rust tussen de kronkels van hun
rug.
daarna zijn ze in de fruitschaal onvermijdelijk de zon, licht
dat het huis met vreugde verwarmt
het mes dat ze doormidden snijdt, vult zich met hun
transparante, geurende – en bittere – bloed,
en de neusvleugels ademen hun levendige
en krachtige aanwezigheid
geen enkel voedsel veracht het nederige
afscheiden van deze citrusvrucht, zoals ook het geheugen
de stem van oude meesters niet verwerpt, die we ooit hadden
en die ons eens de onbreekbare fatsoen
van de pen op het schrift oplegden
ik zou zeggen dat het bloed van de citroenen zuiver is
en misschien een beetje droevig,
maar nooit onschuldig – nooit onverschillig
25.03.2025
.
PEQUENO ELOGIO AOS LIMÕES
para a Céu
.
sopeso-os na mão, acaricio-lhes a pele enrugada,
o pó-verdete repousando entre as volutas do seu
dorso.
depois na fruteira eles são invariavelmente o sol, luz
que a casa acalenta com prazer
a faca que os corta pela metade enche-se do seu sangue
translúcido e perfumado – e amargo –
e as narinas ventilam a sua presença vívida
e pujante
nenhum alimento desdenha o segregar humilde
deste citrino, como não o faz a memória
à voz de velhos mestres que se tiveram, e que outrora
nos impunham a decência inquebrável
da caneta sobre o caderno
diria que o sangue dos limões é cândido
e talvez um pouco triste,
mas jamais inócuo – jamais indiferente
25.03.2025
.
•
DE FÜHRER IS GAZA BINNENGEGAAN
de Führer is Gaza binnengegaan
hij is niet levend verbrand in benzine
want de Führer is onsterfelijk
zo voorspelden de bezems die de bunker
in Berlijn schoonmaakten:
de Führer is niet gestorven
de Führer is Gaza en Donetsk en de Krim binnengegaan
en misschien hapt hij naar Groenland en Taiwan
en scherpt hij zijn schorpioenentangen op zoek naar meer kaart
de Führer is opnieuw opgestaan in de stilte
zijn beste artillerie is de stilte
de Führer is een melaatsheid die van hand tot hand wordt doorgegeven
beter was het als hij in de zon was verbrand
en niet in haat
dat de Führer Gaza is binnengegaan
is mijn overtuiging: als ik me vergis,
zeg het me
21.05.2025
.
O FÜHRER ENTROU EM GAZA
o Führer entrou em Gaza
não morreu assado em gasolina
porque o Führer é imortal
assim previram as vassouras que limparam a casamata
em Berlim:
o Führer não morreu
o Führer entrou em Gaza e em Donetsk e na Crimeia
e talvez abocanhe a Gronelândia e Taiwan
e afie as tenazes de lacrau à procura de mais mapa
o Führer reergueu-se no silêncio
a sua melhor artilharia é o silêncio
o Führer é uma lepra que se inocula de mão em mão
antes tivesse ardido em sol
e não no ódio
que o Führer entrou em Gaza
é a minha convicção: se me equivoco
dizei-me
21.05.2025.
Biografische notitie, gedichtenkeuze en vertaling: Petrus van der Laan.
João Ricardo Lopes (rugadh i Guimarães, 21.06.1977) is ea scríbhneoir comhaimseartha Portaingéileach é, duine de na guthanna filíochta a tháinig chun cinn le breacadh an mhílaois nua. D’fhoilsigh sé a chéad leabhar sa bhliain 2001, A Pedra Que Chora Como Palavras, agus bhuaigh sé Duais Uí Airi an tSaoir don Fhilíocht, gradam a bhronnann Cumann Scríbhneoirí na Portaingéile ar shaothair fhileata a mheasann siad mar fhuinneamh nua sa litríocht.
Tá a stíl scríbhneoireachta ilghnéitheach agus oscailte do threoanna éagsúla. Sna chéad leabhair, bhí fócas ar an meafar liteartha agus ar shmachnamh anontach; ina dhiaidh sin tháinig sé ar thon níos greannmhaire agus níos aoirí, agus sna dá chnuasach is déanaí, feictear claonadh soiléir i dtreo an chiúnais, na machnaimh, agus an dúlra. Scríobhann sé dánta fíneálta agus discréideacha, go minic i gcomhthéacs comhrá leis an bpéintéireacht, leis an gceol, leis an scannánaíocht, nó leis na cuimhní a fhágann áiteanna i bhfocla. Is breacadh é a chuid filíochta de théacsanna gearra agus éilitheacha, lán de chomharthaí ceilte agus de thagairtí liteartha leanúnacha, rud a léiríonn údar léannta a bhfuil tuiscint dhomhain aige ar an litríocht uilíoch. Ní féidir neamhaird a dhéanamh den eitic láidir atá le brath sa scríbhneoireacht seo.
Lasmuigh den fhilíocht, tá O Moscardo e Outras Histórias foilsithe aige (bailiúchán de ghearrscéalta agus an leabhar is fairsinge dá chuid), mar aon le cnuasach de chrainn liteartha. Tá duaiseanna éagsúla buaite aige sa Phortaingéil, agus tá a shaothar á aistriú i gcónaí go teangacha eile: Béarla, Spáinnis, Fraincis, Iodáilis, Gearmáinis, Sualainnis, Danmhairgis, Polainnis, Seirbia-Chróitis agus Airméinis.
Tá an t-aistriúchán seo mar chuid d’iarracht chomhpháirteach le roinnt scríbhneoirí Eorpacha — saor ó aon chlár oifigiúil (“daoine a saoraíodh”, mar a thugann Peter Østergaard orthu) — lena gcuid scríbhinní a chur i láthair a chéile. Is cúis áthais dúinn anois é a chur os comhair lucht léitheoireachta na Gaeilge.
.
•
ÉITEAS
osclaíonn tú na fuinneoga nó an doras
agus ní an solas amháin a thagann isteach, ach geab na bhfáinleoige,
boladh na báistí, taise na bhféar.
gnáthlá atá ann, díreach mar a bhí an lá roimhe,
níor chodail tú go maith, tá rud beag tite
agus ardaíonn tú é go ciúin, á chur ar ais ina áit féin
dá réir sin, tá rud éigin ionat gan bhrat ná ceilt,
amhail is go raibh an fhírinne bainte amach agat,
nó an doimhniú ciúin sin a bhíonn i seanfhocal
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
ÉTICA
abres as janelas ou a porta
e não é a luz só que entra, mas o trissar dos pássaros,
o cheiro da chuva, o húmido das ervas.
é um dia comum apenas, um dia como os outros,
dormiste mal, há um objeto caído
que devolves ao seu lugar
por isso, qualquer coisa em ti é ancestral e poderosa,
posta a nu,
como se tivesses atingido a verdade,
ou a fundura de um provérbio
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
MAGNÓLIA
do Céu
.
is dóigh liom gur mar seo a thosaíonn an t-earrach,
le súile níos oscailte
do na siollaí sin atá trom le grian agus le gaoth bhog,
don chrann sin
iontach
atá fí ag sníomh a bláith bán, gan aon deifir,
ólta i meala agus i solas, ón bhfréamh
go barr a coirceoige
magnólia, magnólia
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
MAGNÓLIA
para a Céu
.
suponho que a primavera principia assim,
abrindo mais os olhos
a essas sílabas inchadas de sol e de brisa,
a essa árvore
magnífica
que se tece de um branco casto e sem presura,
ébria de mel e de luz, desde a raiz
até à copa
magnólia, magnólia
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
POLARÓID
The fire burns up into the clear sky, eager and furious, like an animal trying to get free, to run wild as nature intended
Louise Glück
.
san am sin deirimis de ghlanmheabhair
filíocht Whitman, Ezra Pound, Eliot,
agus bhaineamar ar imeall na mbóithre
buí gasta na mbláthanna mimosach
thuigeamar go n-osclaíonn croí na bhfocal
go mall, go sealadach,
ach le foréigean i bhfíorghrá,
mar a dhéanann tine, póg, nó an t-eagla féin
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
POLAROIDE
The fire burns up into the clear sky, eager and furious, like an animal trying to get free, to run wild as nature intended
Louise Glück
.
nesse tempo dizíamos de cor
poemas de Whitman, Ezra Pound, Eliot,
e colhíamos à beira dos caminhos
o amarelo fugaz das mimosas
sabíamos que o coração das palavras
se abre, efémero, aos poucos,
mas brutal no seu querer,
como o fogo, um beijo, ou o próprio medo
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
SERENDIPITEACHT
bhí mé ag smaoineamh ar Fernando Pessoa,
ortsa,
ar an méid grá a éilíonn focail uainn,
ar an gceo os cionn an tSaimbéise,
ar thoirneacha mhí na Bealtaine,
ar ribeach chruinn gach duilleoige
tagann an foirfeacht chugat agus tú sa tóir ar rud eile,
mar shampla, an folús
inneu chuimhnigh mé ar na giúis i Cremona.
mhothaigh mé arís géire na fuachta agus uafás na gaoithe
ag bualadh na foraoise
is cineál serendipiteachta é an folús freisin:
lorgaíonn tú an dán, agus gheobhaidh tú é
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
SERENDIPISMO
pensava em Fernando Pessoa,
em ti,
na quantidade de amor que nos exigem as palavras,
no nevoeiro sobre o Zambeze,
nas trovoadas de maio,
na nervura rigorosa de cada folha
encontra-se a perfeição procurando outra coisa,
o vazio, por exemplo
hoje relembrei os abetos de Cremona.
senti de novo a dureza do frio e o pavor do vento
percutindo na floresta
o vazio é também uma forma de serendipismo:
buscas o poema e achá-lo-ás
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
AN BHAINNEBHEAN, VERMEER (1658)
is ar scáil na cistine fós atá sé,
ar an gcarmín agus ar an ngorm bogmhealltach,
ar an ocair den phota tae,
a dtiteann an líne bháin.
agus ní bhíonn a fhios againn riamh
an as gníomh dearmadta é,
nó – Vermeer lonrach –
as claonadh caoin, gan locht
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
A LEITEIRA, VERMEER (1658)
é ainda sobre a penumbra da cozinha,
sobre o carmesim e o azul aveludados,
sobre o ocre da infusa,
que o branco fio cai.
e nunca sabemos se de um gesto esquecido,
se – Vermeer luminoso – de uma cândida
impostura
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
AITEANN FAOI BHLÁTH, ARTHUR STREETON (1888)
solas a sháraíonn gan ús
– tostach, aoibhinn, meisciúil, lom
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
TOJO FLORIDO, ARTHUR STREETON (1888)
luz que devassa sem usura
– silente, álacre, ébria, nua
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
STAIDÉAR AR AN TSOLAS GRÉINE, VILHELM HAMMERSHØI (1906)
níl an solas ag saoradh an choirp,
ní chuireann sé spás i bhfeidhm,
níl sé ag sárú aon riail mhaisithe
is briathar é an solas.
ritheann sé thar na boird,
osclaíonn sé tríd an ngloine ar chúl na bhfocal
agus bíonn sé pianmhar
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
ESTUDO DA LUZ SOLAR, VILHELM HAMMERSHØI (1906)
a luz não nos liberta do corpo,
não inculca um espaço,
não infringe nenhuma regra ornamental
a luz é um verbo.
corre sobre as mesas,
abre pelo vidro sobre o reverso das palavras
e dói
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
THUG ROTHKO SUAS GACH UILE NÍ CHOMH MAITH
níor ghráigh tú riamh na rudaí simplí mar a rinne mé,
craiceann toraidh, castacht na bpétal, rumadóireacht fhiáin na dtonnta
ar an mol
níor mhian leat riamh croí cúthail
na gcorp beaga lasta sa talamh, an solas a shileann
ó chloch go cloch, beachtas na cothromóidí i
ceol barócach
thug Rothko suas gach rud eile freisin
ar son bochtanais a réimsí oscailte.
b’fhearr leissean soiléireacht an tsolais ná gach cineál
dúnmhaireacht
níor thrasnaigh tú riamh mar mise
an tost, na foirmeacha loma, an t-uaighneas, rumadóireacht fhiáin na dtonnta,
do mheabhair caillte i leithead an mhola
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
TAMBÉM ROTHKO A TUDO O MAIS RENUNCIOU
nunca como eu amaste as coisas simples,
a pele de um fruto, a castidade das pétalas, o brutal ruminar das ondas
no molhe
nunca como eu desejaste o coração tímido
dos minúsculos corpos acesos na terra, a luz que transborda
de pedra em pedra, o rigor das equações na
música barroca
também Rothko a tudo o mais renunciou
pela pobreza dos seus campos abertos.
também ele preferiu a evidência da luz a todas as formas
de clausura
nunca como eu atravessaste tu
o silêncio, as formas nuas, o abismo, o brutal ruminar das ondas,
perdendo o juízo na imensidão do molhe
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
MAIDIN INNIU, AN CIÚNAS
maidin inniu, dhreap an ciúnas suas feadh na mballaí agus na ráillí díona,
sní sé trí na tráimhseacha, snaithíní arda, na ceannbhrait reoite
agus sháigh sé tríd an gcloch, an choincréit, na scoilteanna, an t-aer féin
is mise anois mo shaol uile, mo chinniúint féin
agus chroith an teach
agus na focail – iarann reoite –
ghortaigh siad sna lámha
Tógtha as an leabhar Em Nome da Luz (2022)
.
ESTA MANHÃ O SILÊNCIO
esta manhã o silêncio subiu pelas paredes e pelas asnas,
trepou as travincas, as teias altas, as cérceas geladas
e atravessou a pedra, o cimento, as fissuras, o próprio ar
sou agora toda a minha vida, o meu destino
e a casa estremeceu
e as palavras – ferro congelado –
doeram nas mãos
De Em Nome da Luz (2022)
.
•
FILÍOCHT
an rud is ansa liom
ná an solas seo
a buaileadh amach,
sceallóga bána den ghuth
i measc na bpáipéar,
fuadar na gaoithe
trí na línte éadaigh,
cuimhne ag cordáil
na seanchinn Dé Sathairn
nuair a bhíomar ag scrobadh urlár na tí
le gallúnach
agus muid mar sheirbhísigh umhla
do chúis níos mó,
agus mhothaíomar socair
agus glanta
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
POÉTICA
aquilo de que mais gosto
é desta luz
conquistada,
das brancas esquírolas da voz
entre os papéis,
da fúria do vento
pelo meio dos estendais,
da memória encordoando
os antigos sábados
em que esfregávamos o soalho da casa
com sabão
e éramos servos humildes
de uma causa maior
e nos sentíamos tranquilos
e asseados
De Eutrapelia (2021)
.
•
AN SUIPEAR I EAMAÚS, PINACOTECA DI BRERA
lonraithe ag iontas
an tsolais bheo sin ó Caravaggio,
rachaimidne freisin ar ár mbealach.
is sa chiúnas is mó a labhraíonn focail –
is sa chiúnas a deir siad gach uile ní
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
A CEIA EM EMAÚS, PINACOTECA DI BRERA
iluminados pelo assombro
dessa luz viva de Caravaggio,
também nós iremos a alguma parte.
é no silêncio que as palavras dizem mais –
é no silêncio que elas dizem tudo
De Eutrapelia (2021)
.
•
ANNA AKHMÁTOVA
glacann an éadóchas foirmeacha tine,
mar sna hoícheanta sin a mbíonn na dánta
lag,
agus cuileog déanach,
ag dul timpeall an lampa,
os ár gciúnas is doimhne
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
ANNA AKHMÁTOVA
o desespero assume formas de fogo,
como nessas noites em que os poemas
nos parecem débeis
e uma mosca tardia, obstinada,
sobrevoa o candeeiro
e a nossa mais completa desolação
De Eutrapelia (2021)
.
•
PAVANA, RAVEL
And death is real, and dark, and huge.
John Updike
.
titim ionainn féin
go ciúin,
mar a thiteann feithidí
ar an ithir.
fanacht sa tost,
ag meá na péine
nó an sonais fholaimh.
creidiúint i nglaine
na rudaí,
go háirithe anois
go dtuigtear
fairsinge an duibheagáin
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
PAVANA, RAVEL
And death is real, and dark, and huge.
John Updike
.
cair dentro de nós mesmos
sem rumor
como caem na terra
os insetos.
permanecer no silêncio,
sopesando a dor
ou as vãs euforias.
acreditar na lisura
das coisas,
sobretudo agora
que se compreende
a dimensão do abismo
De Eutrapelia (2021)
.
•
CINE PARADISO, GIUSEPPE TORNATORE, ENNIO MORRICONE
céard is cúis leis an oíche ag dó
uainn uaireanta
in bláthrath an aiféala?
cad is maith is olc ann?
cén chuma atá ar dhá ghrán gainimh,
nuair a chuireamar eatarthu
laith an mhéar naimhdeasaigh?
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
CINE PARADISO, GIUSEPPE TORNATORE, ENNIO MORRICONE
porque nos arde a noite às vezes
numa inflorescência de remorso?
o que são o bem e o mal?
a que se parecem dois grãos de areia,
quando opomos entre si
a polpa hostil dos nossos dedos?
De Eutrapelia (2021)
.
•
TUGANN AN FÓMHAIR GAIRE DUIT
do Elsa Campos
.
mar sin, sna laethanta seo i Meán Fómhair,
nigh, glan,
fill na héadaí i mboscaí cairtchláir,
ríomh i d’intinn,
tóg na seanbhianna ón tseilf,
caith an múnla, nigh na prócaí,
déan laíon, cócaráil na meadhgáin,
bailigh na figí,
caomhnaigh gach rud arís,
mar cuimhne úr na hóige
tá an fómhar ag teacht níos gaire,
a deirim — aer fánach na rudaí,
aibíocht mhín na dtorthaí
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
O OUTONO ACENA MAIS PERTO
para a Elsa Campos
.
então nestes dias de setembro lavar, brunir,
dobrar em caixas de cartão as roupas,
fazer contas de cabeça, tirar velhas compotas do armário,
despejar-lhes o bolor, lavar os frascos,
fazer polpa, cozer os marmelos, colher os figos,
conservar tudo de novo, como uma memória fresca de infância
o outono acena mais perto,
digo, o ar distraído das coisas, a subtileza madura dos frutos
De Eutrapelia (2021)
.
•
ROTHKO MAIDIR LE DATHANNA
ócair na tíle, dearg-sinábar, buí-shafrán,
gorm-láisreach, aiséarít, gorm stríocach
(mar atá le fáil sa chrisocóla nó i gcloch Eilat),
ór sean-scannaithe, bistir,
donn ghiúise, copar dorcha, liath luaidheach, séipia-ocsaíd
ach ansin timpeall an tí,
gan corraí, beo, clóraifileach — uaine na bhféar,
(dathphigimint is glana den fholús,
déarfaimis — den mhaitheamh)
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
ROTHKO SOBRE AS CORES
ocre da telha, vermelho-cinábrio, amarelo-açafrão,
azul-lazúli, azurite, azul estriado
(como o da crisocola ou da pedra de Eilat),
dourado velho escamado, bistre,
castanho-pinhão, cobre escuro, cinza plúmbeo, sépia-óxido
mas então ao redor da casa,
imperturbável, vivo, clorofilino, o verde das ervas
(pigmento puríssimo do vazio,
diríamos, do perdão)
De Eutrapelia (2021)
.
•
COLTRANE
tá grá againn do na stocaí seanchaite,
scríobtha,
lán dínn féin agus dár lonracht
ar an talamh,
bochta,
as véarsa le Vallejo,
nó Lorca, nó Seferis
is breá linn iad mar sin.
is iad a thugann sólás dúinn
nuair a thiteann gach rud thart,
agus macallaíonn sé,
agus níl ann ach
suaimhneas an chiúnais
agus tine mhóna
ní furasta na blues
a théamh i gColtrane.
ní chloiseann cosa fuara snagcheol,
ná scríobh siad
filíocht riamh
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
COLTRANE
amamos as peúgas velhas,
coçadas,
repletas de nós e do nosso fulgor
sobre a terra,
miseráveis,
saídas de um verso de Vallejo,
ou de Lorca, ou de Seferis
amamo-las porque sim.
são elas que nos confortam
quando em volta tudo cai
e repercute
e não há senão
a salvação do silêncio
e uma lareira
não é fácil aquecer os blues
de Coltrane.
os pés frios não ouvem jazz
nem nunca escreveram
poesia
De Eutrapelia (2021)
.
•
NATÚRTHÍRDHREACH LE CRIATHAR, FÍONCHAORA AGUS AN EAGLAISEOIR
Un domingo, un cuaderno, unos versos. Nunca, nada y nadie son lo mismo.
José Ángel Cilleruelo
.
chuireadh tú boladh aireach na leabhar
os cionn gach uile ní,
an boladh sin corraitheach
a osclaíonn na sróna dúinn
agus a mhaolann nádúr mhíchompordach
na n-aonach Dé Domhnaigh
dá bpéinteálfaimis ár bportráid féin
bheadh na sonraí ar iarraidh:
an solas ratha i dtóin an ghráin, tais le fíon,
ina gcuirfeadh Bruegel nó Rembrandt
ár seanaoise in iúl go séimh
ionainn, mar sna leabhair, tá an cumha
nach féidir a shárú —
is dá bhrí sin a shiúlaimid an chathair,
idir sheanleabharlannaigh,
ag iarraidh aithrí nach ann di,
ag grá maithiúnais nach n-iarrtar
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
NATUREZA MORTA COM TRIGO, UVAS E O ECLESIASTES
Un domingo, un cuaderno, unos versos. Nunca, nada y nadie son lo mismo.
José Ángel Cilleruelo
.
sobrepunhas a tudo o cheiro atento dos livros,
esse inquieto aroma que nos abre
as narinas
e nos adoça a insuportável natureza morta
dos domingos à tarde
se pintássemos o retrato de nós mesmos,
faltariam os pormenores,
a luz madura de cereal, húmida de vinho,
em que nos envelheceriam por certo
Bruegel ou Rembrandt
em nós, como nos livros, existe a insuperável
nostalgia do tempo.
por isso deambulamos pela cidade, entre velhos alfarrabistas,
pedindo uma penitência que não existe,
amando um perdão que se não pede
De Eutrapelia (2021)
.
•
AN GEIMHREADH NÓ NOSTALGHIA LE ANDREI TARKOVSKY
Se tiveres de escolher um reino escolhe o relento.
José Tolentino Mendonça
.
go mall, thug na laethanta ar shiúl sinn
cois bóthair, lonraíonn lasracha
agus meallann siad an radharc
tá maidineacha anois níos fuar,
beagnach taibhsiúil.
trasnaímid an ceo,
amhail is a shiúlfaí trí scáthán go mall
scaipeann na feirmeoirí an t-adhmad gan ghá
ina gcruacha — agus gáire na ngrág sa ghaoth
smaoiním ar Tonino Guerra,
agus ar an ngeimhreadh a fhilleann
níl snáthaid an umar ag gluaiseacht a thuilleadh.
iontas eile é fós — an grá atá fágtha againn
Tógtha as an leabhar Eutrapelia (2021)
.
O INVERNO OU NOSTALGHIA DE ANDREI TARKOVSKY
Se tiveres de escolher um reino escolhe o relento.
José Tolentino Mendonça
.
lentos, os dias trouxeram-nos para longe
ao longo da estrada o fulgor das fogueiras
ilumina e confunde
são agora mais frias as manhãs,
quase espetrais.
atravessamos o nevoeiro,
como se atravessa a vau um espelho
os lavradores afastam em molhos a lenha inútil,
pelos campos as gralhas zombam avulsamente
penso em Tonino Guerra,
no inverno que regressa
a agulha do reservatório já quase não mexe.
é um milagre – outro – o amor que nos resta
De Eutrapelia (2021)
.
•
W. B. YEATS
i mí an Mheithimh a rugadh Yeats na hÉireann.
scríobh sé, ghráigh sé, fuair sé bás.
caoga is naoi eala móide col ceathrar,
ba é an mealltacht a ghrótaigh sé ar na clocha
cuireann cosúlachtaí áirithe imní orm
i dtráthnónta mar seo — tráthnóiní liatha,
ina lasann sa tsúil chéanna
ceo na díomá, áilleacht ina luí
(Dán bunaidh – neamhfhoilsithe)
.
W. B. YEATS
em junho nasceu o irlandês Yeats.
escreveu, amou, morreu.
cinquenta e nove cisnes mais uma prima
foram o fascínio que gravou nas pedras
certas curiosas semelhanças apertam
em tardes iguais a esta, tardes baças em que se
me incendeia nos olhos a mesma
névoa sublime da deceção
(poema inédito)
.
Nóta beathaisnéiseach faoin údar, roghnú filíochta agus aistriúchán le Friga Medeiros agus Eiléan O’Donnell.
